Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei însisi.

Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei însisi - Emil Cioran

" Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decît la realizări irelevante, a concepe că te poti realiza numai printr-o muncă obiectivă si neîncetată, iată ceea ce este revoltător si ininteligibil.
Munca sustinută si neîncetată tampeste, trivializează si impersonalizează.
Ea deplasează centrul de preocupare si interes din zona subiectivă într- o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educatia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă
transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.
Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează.
Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viată
care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinte de
imbecilizare prin muncă.
Să muncesti pentru ca să trăiesti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decît la animal. Căci la acesta activitatea este atat de organică, încat el n-o separă de existenta sa proprie, pe cînd omul îsi dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifestă una din tendintele lui de a iubi răul, cînd acesta este fatal si frecvent.
Si în muncă omul a uitat de el însusi.Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simplă si dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea.
Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai putin sălbatic. In loc ca omul să tindă la o prezentă strălucitoare în lume, la o existentă solară si sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însusi - nu în sens de egoism, ci de crestere interioară -, a ajuns un rob păcătos si impotent
al realitătii din afară."